Laura SCHUSSMANN: «Versuri din exilul sufletului» (poezie)

Dacă nu ar fi versul, poate că nici eu nu aș mai fi ce sunt acum, poate că sufletul meu ar fi rămas mereu într-un exil din care nu m-aș mai fi întors… Dar m-am întors prin poezie.

Mă dăruiesc vouă prin cuvânt, ca să ne regăsim împreună răzvrătiții superbi ai unei lumi care are nevoie de iubire să respire pe mai departe speranță…

  

  

DACĂ NU AR FI VERSUL…

Dacă nu ar fi versul,
sărut de gând
pe buzele sufletului meu,
ce aș mai fi eu ?
unde m-aș recunoaște oare ?
În ochii tăi iubite
sau
în sălbăticia răzvrătirilor din mine ?

Da nu ar fi versul,
căutare de mine în mine
unde m-aș mai regăsi eu ?
În umbrele silfide
ascunse discret după suspine
respirații albe de luna plină
sau
în căderi de vise stele
ce se sting pe rând
pe cerul abrupt al uitărilor de sine?

Dacă nu ar fi versul,
regăsire
a regăsirilor mele,
respirație
a buzelor sufletului meu,
tăcere mea
rostită în cuvinte perle,
albe,
negre,
atât de ușoare,
fulgi de zbor
și pietre de destine,
atât de grele,
sigur,
ar rămâne
în urma pașilor mei,
pe palide nispuri,
clepsidre rebele ,
spre timpuri, inexistențe
curgând silabe, incoerențe,
doar umbre
de trup flămânde,
doar suspine
de glas pierdute,
refrene,
fără melodii, plăpânde,
murmur slab, încetișor
pe solfegii absurde,
în al îngerilor cor.
Și știu,
dacă nu ar fi versul
nici dorul,
nu ar mai fi dor
și nici zborul,
nu ar mai fi zbor
aripa,
și-ar pierde aripa,
și clipa,
și-ar rătăci sensul
și și-ar îngheța defintiv
clipa.

  

UNIVERSUL EU…

Laura Schussmann

Mă cheamă
prin ploaie de stele,
Infinitul.
Mă trage
din adâncurile din mine,
Universul.
Sar
din cometă în cometă,
mă agat
de ramuri planetă.
Simt,
că mă transform
în copac,
cu rădăcinile înfipte
în nicăieri,
și cu frunzele coroană,
întoarse spre pământ ,
să pot,
câteodată,
să înmuguresc,
a viață.
Acolo ,
departe de acum
am fost ,
în amintirile mele,
cândva,
un simbolic ocean
de energie infinită
cu pretenție de galaxie,
dar,
conștiința îmi era,
încă,
materie nedefinită.
Și,acolo,
am început,
din primordial haos
și innocent repaus,
să mă creez,
propriul Big Bang
să îmi fiu,
materie
să mă definesc.
Și în imaginarul timp
și inexistentul spațiu,
galaxie a iubirii
să mă inventez.
Și, așa,
în miezul de foc
al metamorfozelor mele
printre praf de stele,
din tumult ceresc
și al sorții joc ,
Sinele de început
încet,sa îmi găsesc.
Și, dacă,
la final de început,
ca egoistă primire
și altruistă risipire,
planetele destin,
mi-ar lăsa,
printre rotiri de inimi,
pe axul de patimi,
așa, o libertate,
m-aș face
Cale Lactee.
Și , apoi,
atât de lină
și neatins de albă,
infinită lumina,
m-aș curge
în golul destinat mie
ce mă așteaptă,
un întreg să devin
și să mă simt vie,
de parcă
m-am născut
iară,
sau,
prima oară,
unic sens,
așa,
din
și cu
propriul Univers,
Eu.

  

AMPRENTE DE NOI…

Mi-am clipit privirea
pe chemarea privirilor tale
și dintr-o dată,
amprenta privirilor noastre
a rămas pe o profunzime de ochi.
Și de atunci o numim,
Întâlnire.

Mi-am lipit buzele
de buzele tale
și dintr-o dată
amprenta buzelor noastre
a rămas pe o căutare de gură.
Și de atunci o numim
Sărut.

Mi-am pus mâna
pe mâna ta
și dintr-o data
amprenta mâinilor noastre
a rămas pe o zvâcnire de palmă
Și de atunci o numim
Atingere.

Mi-am zâmbit zâmbetul
pe zâmbetul tău
și dintr-o dată,
amprenta zâmbetelor noastre
a rămas pe o strălucire de chip.
Și de atunci o numim
Fericire.

Mi-am lipit trupul
de trupul tău
și dintr-o dată,
amprenta trupurilor noastre
a rămas pe fierbinţi dăruiri.
Și de atunci o numim,
Pasiune.

Mi-am dăruit inima
inimii tale
și dintr-o dată,
amprenta inimilor noastre
a rămas pe căutare de suflet
Și de atunci o numim,
Iubire.

Mi-am unit gândul
cu gândul tău
și dintr-o dată,
amprenta gândurilor noastre
a rămas pe trecere de timp.
Și de atunci o numim,
Amintire.

Mi-am lăsat E-ul
în tine complet
și dintr-o dată,
amprenta veșniciei ce vrem
a rămas pe secunda ce suntem.
Și de atunci se numește
Noi doi.

  

VISE ÎN LUMINA LUNII

Am închis eclipsă pleoapa de lună
Peste privirea mea strălucire de stele
Și simțeam cum somnul lin de cer
Se reinventa amintiri și vise mister
Peste un suspin rătăcit și dorințele mele.

Și mă visam adânc în visele din tine
și mă întrebam și mai adânc în sine,
Dacă aș fi pădure, ai vrea să îmi fii cerbul,
care îmi sărută frunza,când îi este foame de mine?

Și mă visam complet de albă și de luna plină
Pe care erai doar tu, crater plin de lumina.
Te-ai revărsat lavă peste atingerea mea nepătat ă
Și m-ai acoperit ca lavă de vulcan soare,ce erai
Și m-am renăscut nou astru plină noi doi,toată.

M-am trezit alergând pe câmpuri de stele
Atingeam cu pasul gol clipocitul tăcerii din ele
Aș mai fi visat poate vise fără sens în lumina lunii
Și m-aș fi făcut până la urmă și lacrima pasiunii,
Dar prima rază de soare jucăușă și răzleață
Deja mă săruta îmbinare de buze și mă răsfața,
Alungându-mi amintirea somnului lunatic de pe față.

Dar ceva îmi spune că e doar secundă dimineții,
Ca o continuare a rebeliunii din mine și a vieții.
Și știu că mai vine iară luna cu o nouă noapte
Să mă adâncească în vise rostite de vânt în șoapte
Pe la urechea gândului meu și pe la urechea lunii
În simfonia compusă în cheiea alb de astrul pasiunii.

  

LUMÂNĂRI ÎN VÂNT …

Am început să ne ducem
încet, dar sigur
de viață parcă obosiți
și în fața sorții cuminți și ispășiți.
Suntem prea tineri să ne stingem
lumânări pâlpâiri de vise în vânt,
dar suficient de bătrâni
să ne luăm zborul suflete libere,
din trecerea la pas pe acest pământ.

Ne-am născut prea devreme
pentru adevărata fericire
și ne-am trăit inocenți viața
la răscruce de timpuri
între libertate și înrobire.
Ne ducem prea târziu din ispășire
și nu prea am mai înțeles mare lucru
din trecut și prezent și ce ar fi viitor
și de noi înșine tare ne mai este dor..

Cei care rămânem în urma lor,
ne mai încărcăm cu ceva speranțe
și o pungă de un leu plină de regrete,
așa pâlpâind a lumina vie
pe al uitărilor voite imens perete.
Lumânări cuminți în mii de vânturi,
ne căutăm și ne mai regăsim uneori
între ale pierdutei tinereți amintiri
și între neîmplinite,răvășite gânduri…

Aveți grijă de voi copii cuminți,
acolo unde sunteți aruncați
de ale voastre vise și de cruda soartă.
Vrem sau nu vrem să recunoastem
fiecare, singur pe umeri destinul își poartă
și chiar dacă este jumătate , rău sau bun,
nu știm niciodată, suflete cum suntem,
dacă avem de mers până la sfârșit de drum.

  

OMUL

Ce este omul ?
Eternă și retorică întrebare.
Până la sfârșit de renunțare,
Printre atâtea gânduri nerostite,
Vom găsi răspunsul, oare ?
Atâtea întrebări fără răspuns
Ne punem singuri despre noi,
Când am uitat sau nu mai știm
Și ne simțim de identitate goi.
Când nu înțelegem de ce și cum
Și ce ne dorim cu adevărat să fim.
De unde vine el
Și spre ce,așa grăbit,se duce?
Și în căutarea lui de regăsire
Pe care drum rescris la indigo
Până la urmă o să apuce?
Și stând așa la capăt de început,
Gânditor,cu premonitii de sfârșit
Se tot întreabă filozofic omul;
Când o să vina ziua să mă duc
Spre nu știu ce și nu știu unde,
Prin iertare absolută voi fi izbăvit,
sau mă va înghiți de păcătos, potopul?
Căci din sămânța dulcelui păcat
Ce picură a lacrimă din mărul vieții,
Încolțește firav și al nimănui ca pomul,
Tulpină verde de speranță, omul.
Și cu rădăcină înfiptă adânc în sine,
Predestinat de la început fertilității,
Trecut cu conjugare la prezent devine.
Se înflorește în primăvara tinereții,
Se coace fruct în pârguire sfântă
Și se usucă ca o inimă de frunză,
Când simte la sfârșit de zi târzie
Cum îl coboară, din revelații, zborul,
Căci de o eternitate în plus și cam atât
Îl sfâșie,în suflet, la fel de filozofic,dorul.

  

OM BUN…

Am despicat speranța.
Să fi fost
când am simțit
că a devenit
cam multă
și plină de mine.

Am despicat speranța,
în patru sau cinci fire de destin
și am început
să împart
pe la cine stătea
pe margine de drum
fără nimic
și fără să mai vadă
orbit de lacrimi de deznădejde.

Erai și tu pe acolo,
ascuns după un zid
și mă priveai
din spatele unui geam
plin de praful uitării
Deschide fereastră,
ți-am spus .
și ți-am dat
un pic de speranță
de la mine..

Ai zâmbit
și ai vrut
să îmi mulțumești.
Te-am oprit .
Să nu uiți , om bun,
ți-am spus .
Când speranța
va fi plină de tine..
să o despici și tu
în patru sau cinci fire de destin.
Să o dai și tu mai departe
altor suflete ca al tău,
îngenuncheate de singurătate.

Atât..

  

DACĂ NU AR FI…

Dacă nu ar fi zborul,
Cum ne-ar spune fluturii și păsările
Cât de mult iubesc viața ?
Și ce ne-am mai dori noi să fim,
Dacă nu păsări și fluturi ?
Să avem aripi ca Icarus
Și visând cu ochii deschiși
Să atingem petalele de suflet
Și înălțimile de dincolo de noi.
Și dacă nu ar fi culoare de albastru
Ar mai fi existat oare cerul?
Căci dacă nu ar fi existat cerul
Nu ar fi existat zborul..
Și dacă nu ar fi existat zborul,
La ce ne-am mai fi dorit aripi ?
Și unde s-ar mai fi iubit păsările,
Dacă nu ar fi munții și norii lor,
Să se mire liniște între două furtuni,
Obosite de atâta cucerit de piscuri
Și să își audă în inimi viața pulsând,
Prin fiecare vârf de aripă pe vânt?

  

ÎNGER CU PĂR BĂLAI…

Motto: E o împlinire de destin,
A purității provocare,
Să faci din zbor de îngeri,
O realitate lipsită de suspin
Prin a durerii vindecare.

Un înger cu păr bălai,
Atât de blând și chiar cuminte,
Și-a odihnit pe chipul meu aripa.
M-a reînviat cu picături de vise sfinte
Oprind în inocență pură , naivă clipa.

Nu m-a mirat nimic din ce era,
Simțeam că este timpul să mai vină
Să îmi arate întoarcerea în mine și lumină.
Cu fruntea aplecată pe un colț de gând
Și buzele sorbind din sufletu-mi iubire,
Îmi căutăm o regăsire și o împlinire,
Înțelegând cum se tot iartă vina
Fără să mai rostesc nici un cuvânt.

  

EU … TU… TOAMNA VIEȚII…

Umăr lângă umăr,
vis împletind vise
din realități despletite,
aproape îmbrățișați
în dulce contopire,
ne ducem pașii agale
pe aleea vieții noastre
căutându-ne regăsire
refuzând despărțire
prin respirații de timp
și suspine albastre.

Suntem,
ce am fost mereu,
căci avem, încă,
același sentimente confuze,
plăceri cu dureri amestecate
în trupuri fragile din frunze.
Și mă simt vinovată
de atâta speranță.
Și mă simt adulteră
în al iubirii noroc
între frunzele trupuri,
între trupuri și frunze,
îmi joc parcă ultima carte
în al destinului joc..

Peste noi este toamnă
și se simte în aer
aromă uscată de frunze,
iar stropii de ploaie
ne curată uitarea
de regrete și scuze.
Ne încălzește amintirea
înfrigurată iubire.
Și ne este așa bine,
nesfârșit de împreună.
Și ce bine ne ar fi
să rămânem așa,
dar mintea și sufletul
se pare, că, de ceva timp,
nu mai au o dorință comună.

Da, suntem tomnaticii
ce. adânc în noi ,simțim
cum copacul vieții
se desfrunzește de noi,
iar noi, ne desfrunzim
de restul de zile, rămase
pe aleile golite de timp,
sub umbrela de frunze..
Da,suntem de foșnete plini,
așa de reimpariti la doi.
Și am început, deja,
de iubire să ne dezgolim
devenind singurătăți,
enigmatici și goi..

Și îmbătrânim,așa,
unul lângă altul,
dar nu împreună.
Și ruginim cuminți
sub ploi de destine.
Ce vrei tu de la mine
vreau și eu de la tine,
dar parcă ceva ne oprește,
în vis de iubire sublim,
două frunze, în una,
în aceeași toamnă,
pe aceeași creangă,
în copacul vieții, să fim.

  

ALEILE DESPĂRȚIRII NOASTRE…TOAMNĂ..

Gata..
pleci toamnă
cu bagajul tău de frunze cu tot.
Mă lași
mai săracă cu o frunză, două,
dar mai bogată cu un vis.

Și pleci toamnă,
cu pas ușor de frunză ruginie.
Elegantă,
în rochia ta arămie.
Parfumată,
cu arome acrișoare de gutuie.
Plutind toată,
te strecori furtună de zboruri
și iei cu tine, lacrimi,
simfonii de regrete și doruri.

Pleci ,
pe aceleași alei pe care ai venit.
Lași
în urma ta un gol nedefinit
ce trebuie umplut cu altceva.
Și mă gândesc,
să scutur niște nori de stea,
să mă fac regăsesc
în îmbrățișări albe de fulgi de nea.

Cât ai fost pe la mine,
mi-am umplut
sufletul cu melancolie.
Vers
m-am făcut pentru tine.
Răsărituri te-am căutat,
și apusuri te-am alungat.
Te-am respirat
între acuarele și rime.
pierderi și regăsiri de mine.

Știi tu,
ce ești în stare să faci?
te întreb eu retoric
așa că de act final.
Tu îmi întorc spatele,
nu răspunzi,
preferi
să te tot duci și să taci .

Mult mister
ai ,toamnă,în tine.
Ești
o nebunie
de melancolie.
Pleacă acum,
e timpul,
Și sper,
să ne revedem
la anul ce vine,
cu un pic de mai bine .

  

TĂCEREA MEA ȘI EU…

Când nu mai pot
Când nu mai știu
Și când mă simt
Așa pierdută în sine,
Chem tăcerea
La o vorba cu mine.
Eu tac,
Ea mă ascultă.
Și încep să aud
Răspunsuri pline de întrebări,
Ce îmi șoptesc cu gândul..
Nu știu de ce este așa.
Poate că am început
Să iubesc liniștea tăcerilor
La umbra gândurilor mele șoptite,
Când zgomotul vetii devine ecou.

  

AMNESIA … DEMENȚĂ LA TIMPUL PREZENT

Am început să uităm,
cine suntem.
Am început să uităm,
cum ne cheamă.
Am început să ne uităm,
identitatea.
Am început să ne uităm,
demnitatea.
Am devenit amnezici,
de iubire.
Am devenit amnezici,
de dorință.
Am devenit amnezici,
de puritate.
Am devenit amezici,
de credință.
Bunătatea aleargă,
sălbatică pe câmpuri,
lăsată în mii de vânturi
aiurea să se piardă.
Milă s-a făcut,
așa de nesimțită,
că abia o mai simtitm,
în nepăsări reci pitită.
Și nici măcar de noi,
parcă nu ne mai pasă.
Ne-am rătăcit în uitări,
rămăși brusc de vise goi,
cu nimic, o tabula rasă..
Privirile ne sunt judecăți,
după inventate false legi,
ale egoismului dreptăți.
Și dacă vom continua așa,
cu acesta demență colectivă,
alunecând ca niște renegați,
cu bunul simț de mult certați,
din amnezie în amnezie,
din uitări în uitare definitivă,
vom mai fi a cuiva amintire?
Oare, noi o să mai știm,
ce am fost ce suntem,
la ce visam încă să fim?
Și că ne-am copt cândva
la început de veac și timp
din simțuri, simț, simțire
dulce acrișor fruct de iubire?

  

DIMINEȚILE TOAMNEI DIN MINE…

Când
stau cu capul culcat
pe o frunză ruginie de gând,
îmi foșnește
pădurea la urechi secretul vieții.
E atâta lumină
în prima rază de soare
ce mă sărută senină pe privire,
cu buzele arămii ale dimineții.
Când
stau cu urechea ciulită
spre un fluierat șoptit de vânt
îmi foșnește
pădurea în gând simfonia vetii.
E atâta iubire
în primul ciripit de păsări
ce își exersează timide zborul
pe la mine prin suflet,
cu aripile aurii ale dimineții.
E atâta dimineață
în toamna arămie din mine
când
stau cu capul culcat
pe o frunză ruginie de gând
și urechea ciulită
spre un fluierat șoptit de vânt .
Aud
și simt viața,
cum foșnește în mine,
pădure.
Păsările,
îmi ridică sufletul,
fluture,
în arcuite tomnatice zboruri,
și cu triluri,simfonii ale vieții,
trezesc
în mine nefarsite doruri,
să le fredonez șoptit
în misterioase ore ale nopții,
cu buzele arămii ale dimineții.

  

RAMURI DE ROUĂ

Rouă pe ramuri,
ramuri de rouă,
parcă plânge pădurea
cu lacrimi de prunc.
Imi merge gândul agale
și îmi aleargă pasul
spre inima copacului,
unde viață pulsează,
din mijloc de crâng.
îmi fac căuș palma
să cuprind toată roua,
să simt transparența,
să văd firul de iarbă foșnind,
dar nu aud decât verde
când frunzele îngălbenesc pe rând.
Si mă scutur,
pe geană lungă de seară,
înfiorată ca ramura,
să îmi pierd arămiul plăpând,
într-o adiere ușoară de vânt.
A venit toamna,
și parcă e timpul
printre ramuri de rouă,
de furtunile vieții,
să mă ascund.
Curând,
se vor duce,
în stoluri ruginii,
creionate de gând,
revelații și zboruri,
frunzele și cocorii.
în urma lor,
melancolie zâmbind,
voi rămâne eu
și agățați de orizont,
încruntați, norii.
Ramuri și rouă,
ramuri de rouă.
parcă aud pădurea
cu lacrimi de prunc
plângând.
Ascult
supine șoptite în frunze,
în timp ce toamna
îmi povestește
regrete târzii și scuze.
Doar păsările în zbor
se caută cu aripa,
printre fluierături lungi
ale tăcerii,
pagubă de gând,
trilul armoniei pure,
cântând.

Leave a Reply