Andreea UNTARU: «Viaţa în ritm de carusel» (proză/poezie)

 

Timpul se poate opri în loc

Lui Raffail

Îmbrac halatul scrobit, îl leg la spate și îmi dezinfectez mâinile. Secundele atârnă grele iar inima îmi bate în ritmul lor, deși sufletu-mi arde de nerăbdare să te vadă.
„Nu ai de ce să te grăbești, doar știi că timpul nu este decât o altă unealtă pământeană”
Cum să nu mă grăbesc? Dacă cineva ar putea să inventeze teleportarea, eu aș fi aceea…

– Ai mâncat ceva astăzi, Bianca?
– Da.
– Oare de ce nu te cred?
Mă privește fără să mă vadă. Încearcă să schițeze o grimasă, dar buzele nu o ascultă. Mă uit în ochii ei adânci, conturați de cearcăne plumburii, și mă minunez din nou. Cred că nici eu nu ți-aș fi găsit o soție mai frumoasă.
Aș umple tăcerea, dar nu am cu ce. O las pe Bianca să facă doi pași înaintea mea și o urmez. Picioarele noastre înaintează anevoie, valuri grele, invizibile ne împresoară din toate părțile.
– Mai avem mult?
– Nu. Bianca se întoarce brusc spre mine: pastorul l-a visat pe Lazăr ridicăndu-se din mormânt.
– Știu, am vorbit cu el de dimineață. Mi-a zis să nu ne pierdem cu firea, totul va fi bine.
– Și …? Mă privește de parcă ar depinde totul numai de mine.
– Eu … nu te lăsa influențată de mine, aș vrea să fiu altfel, dar nu am credință nici cât un fir de praf…
– Taci! Pastorul știe ce spune! Trebuie să crezi! Trebuie să credem cu toții… Pieptul i se cutremură atât de brusc, încât mă tem că va cădea. O ia înainte suspinând. Împinge ușa și pășesc în urma ei. Închid ochii. Mă rog să arăți bine, sau cel puțin să nu arăți prea rău, dar am senzația că ruga asta nu-mi va fi ascultată…

„Sper că nu vii încărcată de speranțe, nicicând nu am arătat mai groaznic.”

Bianca se aruncă peste corpul tău inert. O vezi? O simți? Femeia asta ar muri în locul tău…
„Nu poate muri în locul meu”
De ce?
„Are toată viața înainte”
Și tu?
„Eu am obosit… ”

– Bianca, poate că a obosit, poate că nu mai vrea să lupte, sau poate că nu mai are…
– Și copilul nostru? Nu, nu poate să plece! Auzi, Rafael? Ştiu că mă auzi, cândva tu şi cu mine vorbeam unul cu celălalt fără cuvinte. Iar acum, când nu poţi răspunde, ştiu că înţelegi tot ce-ţi spun! Nu poți să ne lași! Avem nevoie de tine! Copilul nostru are nevoie de tine! Nu poți să mă lași singură, să îi spun cândva că nu are… că tatăl lui… Spune ceva! Vorbește-mi, te implor… De ce nu te trezești? … Ştiu că te vei trezi, pastorul mi-a spus-o! Ridică-te odată, nu te-ai săturat să zaci aici? Ţi-ai îndeplinit tot ceea ce aveai de îndeplinit, ai suferit cu vârf şi îndesat pentru tot ceea ce crezi tu că trebuia să plăteşti înapoi, dar ajunge! Doar nu vrei să fii toată viaţa un masochist! E ora să te ridici, îţi poruncesc să te ridici, Rafael! Mă auzi? Îţi poruncesc să te ridici!

Bianca se îneacă hohotind… Iar tu privești inert tavanul alb…
„Sunt lucruri pe care nu le înțelegem decât mai târziu”
– Bianca, sunt lucruri pe care le înțelegem de-abia mai târziu…

Într-adevăr, nicicând nu ai arătat mai groaznic. Oare Lazăr s-a ridicat din mormânt la fel de pământiu?
Par sa fi trecut ani grei și mulți peste tine… Nu, n-a fost ca ieri când glasul tău a exprimat acel „am obosit“ căruia nu am ştiut să îi găsesc un răspuns mai bun decât „dormi câteva săptămâni şi totul o să fie bine”. Acum îmi doresc să te fi luat în serios, să fi înțeles că aveai nevoie de ceva mai mult decât un pat comod şi câteva nopți de somn adânc…
„Ăsta e cursul normal al lucrurilor. Nu ar fi fost nimic altfel dacă mi-ai fi dat alt răspuns. Nu aşteptasem nici un răspuns. Voisem doar să-mi exprim neputința de a continua.”
Dar cel puțin am fi putut să te înțelegem…

Bianca s-a mai liniştit puţin. Plânge cu sughiţuri rare şi priveşte în gol.

„Numai dac-ai şti cât îmi este de greu să o văd suferind astfel! Dacă i-aş spune că mi-aş da viaţa ca să nu mai plângă, m-ar crede nebun – întotdeauna mi-a fost atât de teamă de moarte! … Îmi aduc aminte de ziua în care mi-a vorbit pentru prima dată despre moarte – pentru Bianca a fost probabil o banală discuţie, sau mai bine zis un simplu monolog. Cred că abia ieşeam împreună de câteva săptămâni când m-a invitat la o îngheţată duminică dimineaţă. Abia mai târziu aveam să înţeleg că – la fel ca şi mine, avea şi ea ciudăţeniile ei. Pentru ea, a mânca îngheţată în cimitir era similar cu a bea cafea cu lapte la micul dejun. În ziua aceea crezusem că voia să găsească o scurtătură pentru a ajunge pe strada de vis-a-vis, iar scurtătura trecea întâmplator prin cimitir. N-am spus nimic, deşi o groază teribilă îmi paralizase genunchii în momentul în care trecuserăm de gardul de cărămidă roşie. Tocmai când ne apropiam de ieşire, ne-am aşezat pe o bancă. Am sperat că vrea doar să îşi lege şireturile, dar am observat cu dezamăgire că purta o pereche de sandale care nu cunoscuseră niciodată şireturi. M-a întrebat dacă îmi era rău şi mi-a fost ruşine să îi spun că îmi era frică de morţi. Am născocit repede o răceală cu tuse seacă, prefăcută. Din acel moment, toată locvacitatea mea s-a redus la „aha”, „hmm, foarte probabil”, însoțite de un ton evaziv care în mod sigur nu reuşea să îmi mascheze starea de spirit. Dar ea nu m-a întrebat nimic, încă mai cred că nu a vrut să mă pună într-o situație penibilă. „Nu ai şi tu senzația că timpul s-a oprit în loc? Eu mereu simt asta când mă aflu aici”. Vocea ei era uniformă, în timp ce ochii se opreau când asupra picăturilor de îngheţată care i se prelingeau leneşe pe degete, cănd asupra monumentelor funerare tocite de cine ştie căte ploi şi vânturi. Cred că atunci m-am îndrăgostit de ea. Zăceau la picioarele noastre atâţia morţi, şi totuşi, pentru prima dată nu m-am mai lăsat copleşit de întunericul lor, căci Bianca stătea lângă mine, cu spatele drept şi pupilele limpezi, aţintite asupra crucilor lor.”

– Cum te-ai îndrăgostit de Rafael?
Bianca se opreşte nedumerită din suspinat.
– Nu ţi-a povestit niciodată Rafael?
– Hmm, el mi-a povestit cum s-a îndrăgostit el de tine. Eu voiam să ştiu cum te-ai îndrăgostit tu de el…
– Cred că la prima vedere. Deşi când l-am văzut pentru întâia dată am simțit că fusesem întotdeauna îndrăgostită de el, deci cumva dinainte să îl cunosc… Nu prea sună logic, nu-i aşa? …
Râde puţin. Nu am mai auzit-o de mult râzând.
– Şi cu toate astea îmi amintesc că ne-am dat mâna şi în timp ce el se prezenta, eu i-am zis: „Ah, dar te ştiu… Rafael… Rafael… Hmm, am o memorie foarte scurtă, să mă ierţi, dar totuşi îmi pot aminti că te ştiu de undeva…” A dat din umeri nedumerit, cu zâmbetul ăla inocent pe care i-l cunoşti şi tu atât de bine. „Să te iert? Ce vorbe mari spui! Da, pot să te iert, sigur, dar nu am ce să iert. Pe mine toată lumea crede că mă ştie, am o mutră atât de comună!” A râs cu poftă de propriile-i vorbe, a răs ca un apucat aproape un minut întreg… În clipa aceea mi-am dat seama că eram îndrăgstită lulea…”
Bianca scrutează albul cearceafului care te acoperă. Pare să nu îl vadă, căci râde din nou, prezentă doar fizic.
– M-a invitat la o bere… „Daca tot ma cunoşti, înseamnă că ştii cât de multe glume pot să spun după două beri. E o terasă mişto la colţ, ce zici?” Ce puteam să zic? Ştiuse că nu îl voi refuza. „Păi zic să mergem, să nu cumva să închidă azi, din ce ştiu eu ce motive, mai devreme.” A râs iarăşi. Era altul când râdea. În restul timpului avea o expresie de melancolie adâncă, aproape dureroasă. Ne-am aşezat la o masă în mijlocul terasei, de parcă ar fi vrut să arate la toată lumea că noi doi am ieşit la o bere. Vorbea cu gesturi pline, râdea zgomotos şi aceeaşi puritate îi lumina chipul. Aş fi vrut să pot spune o glumă pe minut, ca să mă pot bucura neîncetat de râsul lui. Dar el tindea spre momente tot mai serioase, începuse să povestească despre trecut şi acea expresie, pe care o descoperisem mai devreme, revenea tot mai des, ca o mască dintr-o tragedie antică. Mi-a vorbit despre suferinţă, dar nu despre suferinţa proprie, cum mă aşteptasem, ci despre suferinţa altora. Mi-a vorbit cu durere, ca şi când această suferinţă a altora îl apăsa. Abia într-un târziu am înţeles de unde atâta apăsare – el provocase acea suferinţă…
– Rafael, ai spus că ai douăzeci şi patru de ani…
– Eşti o vrăjitoare, ştiam eu! Masca tragică a dispărut din nou pentru câteva secunde.
– Nu prea înţeleg ce vrei să spui, dar atâta timp cât râzi, cred că e de bine…
– Nu ți-am spus niciodată câţi ani am!
– Ba da, nu mai ştiu în ce moment, dar ai facut-o…
– Vrei să spui că am băut atât de mult încât nu îmi mai aduc aminte ce am spus?
– Nu, departe de mine un asemenea gând!
– Au fost doar două beri! Tu ești cea care soarbe înghițiturile de parca ți-ar fi adus ăștia ceai fierbinte la halbă, ha-ha-ha-ha-ha!
S-a oprit brusc din râs. M-a privit mult timp în ochi – dintr-o dată părea că fiecare por al lui emana tristețe. O senzaţie pe care nu o mai cunoscusem până atunci m-a răscolit până în măduva oaselor. Era un gol enorm, pe care stomacul meu nu îl putea asocia nici cu foamea, nici cu răul de mare, nici cu frica de înălţime. I-am înfruntat privirea pentru simplul motiv că mă blocasem, nici o celulă a corpului meu nu îmi mai dădea ascultare. Nu am știut cum să reacționez. Am simțit că își dezvelea sufletul în fața mea iar eu nu meritam atâta sinceritate… Am întors capul, stânjenită și speriată în același timp. L-am întrebat pe chelner cât este ceasul, am inventat un pretext prostesc, mi-am luat la revedere cu un pupic pe obraz și am fugit. Am luat autobuzul în direcția greșită; mi-am dat seama târziu de tot unde eram, am coborât și am așteptat aproape o oră autobuzul în direcția opusă. Nu-mi ieșea din minte gândul ca trebuia cumva să îi vindec toată durerea. Nu știam exact cum, dar eram convinsă că o puteam face… Uite însă că am eșuat… Zace de atâta timp aici, iar eu nu pot face nimic… Dar se va vindeca, nu avem voie să ne pierdem speranţa, ştim foarte bine că se va ridica! I-am promis că voi repara totul, nu va mai exista nici o dizarmonie între noi! Dar trecutul nu îl pot readuce în prezent… De ce am făcut atâtea greşeli? De ce nu am ştiut să mă port altfel, de ce nu i-am putut vindeca rănile? Am eşuat de atâtea ori, atât de lamentabil…

Ce să îi spun ca să o consolez? Învaţă-mă, Rafael!

„Nu a eșuat… Nu ai ce să îi spui. Eu i-am spus-o de atâtea ori… Rănile mele nu au de-a face cu nimeni, sunt ale mele și a trebuit sa le trăiesc și să le beau amarul până la ultima picătură. Dar vezi tu, abia în ăştia doi ani am înțeles asta…“

Bianca oftează din nou – pentru a câta oară astăzi? – și se întinde peste patul tău. Adoarme imediat, atâtea nopți de nesmon au epuizat-o. Poți măcar acum să îi vorbești?
„Îi vorbesc neîncetat. Dar uneori este atât de încătușată în propriile-i gânduri, că nu mă poate auzi. Încerc în fiecare secundă să îi spun că mie de fapt îmi merge bine, într-un fel pe care ea nu poate să îl înţeleagă, chiar dacă trupul meu arată rău, chiar dacă medicii ăștia și-au pierdut orice speranță și sunt gata să mă declare mort. Știi, ei nu i-a fost niciodată frică de moarte. Ea știe mai bine decât mine că trăim cu toții doar pentru a muri frumos. De la ea am învățat asta… Acum nu îmi doresc decât ca ea să își reamintească toate lucrurile pe care mi le-a spus în timpul plimbărilor noastre din fiecare duminică dimineață, când mâncam înghețată și o ascultam încântat vorbindu-mi despre moarte… Atunci m-a cuprins cu adevărat dorința de a pleca. Îmi povestea cu atâta pace despre suflete ușurate care lasă în urmă toată tristețea, toată ranchiuna, toată amărăciunea și le trimit celor rămași în urmă acea necondiționată, nesfârșită dragoste, de care aici nu ne putem bucura pe deplin.“

Crezi că nu ne putem bucura pe deplin de iubire în lumea asta?

„Pot vorbi doar din expreiența mea. Tu știi doar, Bianca și cu mine ne-am iubit până în pragul nebuniei. Amândoi am fi fost dispuși să ne riscăm viața unul pentru celălalt, iar ea nu mi-a donat acum două luni rinichiul care îmi lipsește doar pentru că medicii nu au permis unei viitoare mame o asemenea operație. Și cu toată iubirea asta pe care alţii ar crede-o perfectă, au fost nenumărate momentele in care trecutul meu sau ego-ul ei ne-au frânat, ne-au limitat și nu au lăsat dragostea noastră să se exprime așa cum am fi vrut noi. Eu am fost neîncetat obsedat de coșmarele anilor petrecuți pe stradă și în închisoare, iar ea a fost tot timpul convinsă că trebuie să îmi vindece rănile…”

Bianca se trezește brusc și începe să vorbească precipitat, ca într-un delir:
– Oh, Doamne, ce întunecat băiatul ăsta! Ce caută aici, fără să bată la ușă? Nu vede că tocmai am început? Dar dacă am spus cu toții rugăciunea, cum de poate intra el aici, după ce rugăciunea noastră a curățit biserica? Și încă îndrăznește să se apropie, zornăindu-și țepii și pintenii la fiecare pas! Ce, vrea să se așeze lângă mine? Oh, să plec de aici? Ba nu, nu pot să plec… Se uită la mine… Oh, nu se poate!
Bianca izbucneşte într-un râs la fel de brusc, clipeşte de mai multe ori şi un tremur necontrolat îi scutură corpul. După ce se linişteşte, îmi zâmbeşte ca un copil fericit:
– L-am visat pe Rafael! … Era totul atât de real! … L-am visat reîntorcându-se… Ştii doar, după ce am fugit, la prima noastră întâlnire, nu am mai ştiut nimic de el timp de aproape un an. Mergeam la biserică, la întâlnirile noastre duminicale, când într-o zi a reapărut pur şi simplu. Terminaserăm cântările, ne aşezaserăm cu toţii în cerc, și atunci a intrat el… Mă blocasem, îl priveam şi nu ştiam cum să reacţionez, aşa că am rămas ceva timp împietrită, în timp ce el se uita la mine, iar ceilalti, când la el, când la mine, înţeleseseră că ne cunoşteam şi îşi dădeau coate, curioşi… Nu se poate – îmi spuneam – atâta timp căutându-l, crezându-l dispărut, şi el stă aici, în carne şi oase… Să îi vorbesc? Mă vor întreba cu toții de unde îl cunosc, mă vor arunca în aceeași oală cu rock-erii neînțeleși… Și ce dacă! Cred că s-a întors la mine, nu la ei… Doar nu degeaba l-am căutat! M-am decis să mă ridic, l-am îmbrăţişat puternic: Oh, Rafael, ce surpriză! Mă bucur să te revăd! Hai să te prezint, cred că se întreabă cu toții cine eşti: pe Rafael l-am cunoscut acum un an. Ne-am văzut o singură dată… Nu credeam că te voi reîntâlni… cum de ai ajuns tocmai aici? Rafael nu zicea nimic, tăcerea lui mă intimida … Dragilor, Rafael este un pic sfios, cred că pur şi simplu vrea să stea aici, cu noi, aşa că aş propune să ne continuăm discuţia, acum, că îl cunoaşteţi cu toţii…
Bianca face o pauză scurtă, poate pentru a-şi trage răsuflarea. Te vede respirând greu sub cearceaful alb şi ochii i se umplu din nou de lacrimi. Apoi zâmbeşte şi continuă:
– E foarte nostim de fapt – la ceva timp după întâlnirea asta, una dintre fetele din comunitate mi-a mărturisit ce îi trecuse prin minte văzându-l pe Rafael în acea duminică: crezuseră că un rock-er ca el, îmbrăcat de sus până jos în piele neagră nu putea intra într-o biserică decât pentru a spiona planurile taberei adverse. Imediat ce l-a cunoscut mai bine, şi-a cerut iertare pentru uşurinţa cu care îl judecase.
Bianca oftează.
– Mai departe ştii povestea. Tot ce s-a întâmplat în după-amiaza aceea a pecetluit destinele noastre: al tău, al lui Rafael şi al meu. La acea întâlnire de duminică eu am vorbit despre tine, despre faptul că aveai nevoie cu dispreare donator compatibil. Rafael m-a aşteptat la ieşire şi mi-a spus că ar putea fi el acela – considera că nu făcuse în viaţă nimic cu adevărat folositor, şi vedea asta ca pe o şansă de a începe un nou drum. Am discutat pe tema asta până după miezul nopţii. Problemele tale de sănătate au fost pretextul meu pentru a mă apropia de Rafael…
– După care a început tot coșmarul ăsta… Uneori mă gândesc că dacă n-aş fi fost eu, Rafael nu ar zăcea acum neputincios în patul ăsta…
– Nu ai voie să gândeşti aşa! El a decis să te ajute, iar tu, acceptând ajutorul lui, i-ai dat şansa să îşi răscumpere astfel o parte din trecutul lui întunecat. Iar el s-a schimbat la 180 de grade, după cum ne-a tot spus-o de fiecare dată. Deşi uneori mă întreb dacă trecutul lui a fost cu adevărat atât de negru precum spune el. Eu l-am cunoscut în perioada în care a decis să se schimbe. Dar ce nu pot eu să înţeleg: de ce i-a mers bine când a făcut rele şi rău – când a început să facă bine? De-a lungul anilor în care îl căuta poliția, în timp ce își petrecea nopțile plănuind jafuri armate – în toată acea perioadă a funcționat totul ca pe roate. Nimic nu l-a putut opri, a dus la bun sfârșit tot ceea ce și-a propus… Deși nu știu ce înseamnă bun sfârșit, uită-te la el acum… Ce fel de destin e ăsta?
– Bianca, nu poţi învinui destinul. Eu cred că într-o zi vom înţelege. Rafael spunea mereu…
– Nu vorbi despre el la trecut! Ochii Biancăi fulgeră.
– Oh, iartă-mă! Dar poate… Poate că într-adevăr, așa cum spune el, trebuia să cunoască și latura cealaltă, după ce provocase atâta suferință…
– Încetează să mai vorbeşti aşa! Ştii că el te aude! Şi mai ştii că se va ridica în curând de aici, nu-i aşa, Rafael?

Nu pot ghici daca ne vezi, deşi ai ochii pe jumătate deschişi. Semiluni mari și negre, pupilele astea, cândva atât de vii, acum acoperite de ploapele vineții… doar două pete pe galbenul ochilor. Ridici pieptul oftând adânc de mai multe ori – ce vrei să spui? Aerul acesta atât de plin până la saturație, pe care nici măcar plămânii mei sănătoşi nu-l mai pot asimila, aerul acesta nu mai ajunge până la tine, nu-i aşa?

– Vezi, respiră! Doctorii ăştia nu ştiu nimic! Să vină să vadă că e viu! Veniți odată, convingeți-vă cu ochii voştrii că trăieşte!

Pieptul tău urcă şi coboară la intervale neregulate; uneori parcă oftezi adânc, alteori parcă nu respiri deloc. Stai în continuare cu ochii întredeschişi, dar pupilele tale ramân nemişcate. Ne vezi, nu-i aşa? Bianca îţi şterge nasul şi colţuile gurii.
– Bianca, dacă nimic nu mai funcţionează în corpul lui, aşa cum spun doctorii, de ce îi curge în neştire nasul?
– Eu cred că astea sunt semne cum că totuşi corpul lui luptă şi este pe cale să se vindece. Nu-i aşa, dragul meu? Haide, adună-ţi puterile, ridică-te cum ai făcut săptămâna trecută, după şapte zile de moarte clinică, şi cere-le ăstora o supă caldă. Or să rămână din nou înmărmuriţi – nici nu bănuiesc ei cât eşti de puternic!
– Crezi că are atâta putere să se ridice așa, pur și simplu?
– Uneori mă doboară pesimismul tău! Sigur că are putere! Uite, îşi mişcă picioarele, cred că a amorţit. Dragul meu, să te întorc pe o parte? Hai să vedem dacă mă ajută asistenta.
Asistenta apare imediat ce Bianca trage de firul clopoțelului de alarmă. Bianca o agață de mânecă şi o scutură cu putere:
– Se chinuie să respire, cred că trebuie să îi daţi ceva. În plus aş vrea să îl întorc pe o parte, şi-a mişcat adineaori picioarele – cred că a amorţit.
Asistenta îți şterge fruntea şi îți curăță nasul. Respiraţia ţi se agită tot mai mult.
– Fă ceva ca să respire mai uşor!
– Nu putem să facem nimic, v-am mai spus-o… După cum știți, tot ceea ce îi mai putem oferi este ajutor paleativ.
Bianca nu mai înțelege nimic:
– Cum adică? Nu ţi-am zis că acum două minute s-a mişcat şi a vrut să se întoarcă pe o parte?
– Adică nu mai putem acționa direct pentru a obține vreun rezultat anume. Nu mai există şanse de îmbunătățire. Creierul lui e mort deja. Ajutor paleativ înseamnă că îi alinăm durerile. Altceva nu mai putem influența, am încercat tot ce s-a putut.
Bianca priveşte în gol. Lacrimile i se scurg în neştire în timp ce scrutează absentă orizontul ce s-a oprit la fereastră. Asistenta dă să plece. Oftezi din nou dar chipul tău de plumb nu trădează nici o expresie. Ai atâta putere – de ce nu faci nimic?
– Nuuuuuuu!
Vocea Biancăi răsună pe tot etajul. Oftezi din nou, parcă şi mai adânc – deci o auzi?
– Nu puteți să îl lăsați să moară şi să priviți cu brațele încrucişate! Ce fel de inimă aveți? Asistenta încearcă să se elibereze însă Bianca o ține strâns de amândouă brațele şi o zguduie cu sălbăticie. Mă ridic să o salvez, căci Bianca și-a ieşit cu totul din fire. Fața i s-a înroşit iar ochii parcă vor să fugă din orbite. Mă îndrept spre clopoțel. Medicul şef intră grăbit. O smuceşte pe Bianca – ea începe să îşi verse furia pe el, căci este, la urma urmelor, cel care poate da ordine acolo. Pe urma medicului intră pastorul clinicii. Se apropie de tine şi îţi pune mâna pe frunte. Este singurul care îţi acordă atenţie, în timp ce Bianca se ceartă cu medicul.
– Vă rog să vă liniştiţi, vom putea sta de vorbă după aceea.
– Când după aceea – după ce va fi prea târziu? Tonul Biancăi s-a mai calmat puţin, autoritatea medicului a dat roade.
– După ce vă liniştiţi.
– Nu mă liniştesc până nu îl reconectaţi pe soţul meu la toate aparatele de care are nevoie pentru a se reface.
– Este conectat la tot ceea ce îi trebuie. Mai mult nu se mai poate face. Ajutorul paleativ pe care îl oferim în momentul de faţă este tot ceea ce se mai poate face în momentul de față pentru soţul dumneavoastră. Vă rog, calmaţi-vă.
– S-o credeţi dumneavoastră că o să mă calmez! Mai sunteţi capabil şi de altceva în afară de atâta vorbărie goală? Să vă fie ruşine, nici nu ştiu de ce vă numiţi medici!
În cameră pluteşte o linişte adâncă, pe care vocea stridentă a Biancăi nu o poate tulbura. O linişte consistentă, pe care mi se pare că aş putea-o atinge cu mâna… Nici vocea metalică tot mai insistentă a aparatelor la care eşti conectat nu o afectează. Asistenta se precipită spre unul dintre monitoarele care piuie. Un al doilea medic apare de nicăieri, le verifica pe amândouă, apoi te priveşte. Nu îi pot desluşi expresia. Dar liniştea asta aproape palpabilă nu îmi dă voie să spun nimic. Nu aş avea ce să spun, mintea şi-a încetat rumegatul nesfărşit, totul în capul meu e gol. Aş întreba de ce piuie aparatele, de ce a venit al doilea medic, dacă se mai poate face ceva pentru tine. Dar toate întrebările astea îmi dispar din minte înainte de a le fi putut formula. Simţi şi tu liniştea asta?
– Aha, abia acum veniţi, trebuie să strig la voi în halul ăsta pentru ca în spitalul vostru adormit să se mişte ceva? Vezi, dumnule doctor, că se poate? Vezi?
– Vă rog mult, liniştiţi-vă! Medicul şef îl priveşte scurt pe celălalt, care dă aproape imperceptibil din cap. Apoi scoate din buzunar câteva pastile:
– Vă rog, luaţi asta, o să vă facă bine.
Întind măna şi îi cer medicului una:
– Şi pe mine mă doare capul îngrozitor, aţi putea să îmi daţi şi mie una? Haide, Bianca, astea ne vor calma, şi mie, şi ţie, durerea de cap. Bag pastila în gură cu gândul să o scuip mai târziu, dar în câteva secunde mi se topeşte pe limbă. Bianca o priveşte pe a ei câteva secunde, mă priveşte pe mine, apoi acceptă paharul cu apă pe care i l-a întins medicul. Înghite pastila după care îşi aşează mâinile în şolduri, gata de atac.
– Vă rog, veniți cu mine. Medicul ne conduce pe un culoar strâmt. Intrăm într-o cameră minusculă unde ne oferă două scaune.
– Soţul dumneavoastră tocmai a decedat. Medicul şef o apucă pe Bianca de umeri, înainte ca ea să explodeze. Hohoteşte, aleargă înapoi, îi scoate afară pe medici, îl apucă de mână pe pastorul clinicii şi îngenunchează împreună cu el la capătul patului tău. Se aruncă peste trupul tău şi îi porunceşte să se ridice.
Mă rog ca suferinţa ei să nu te doară. Dar totul în jur este numai linişte.
Ai plecat fără ca cineva să te observe. Zaci în continuare în patul ăsta, la fel ca acum două ore, la fel ca acum două luni, la fel ca acum doi ani, dar de fapt nimic nu mai e la fel. Acum totul e cuprins de o pace nesfârşită. Poţi coborî pacea asta şi în inima Biancăi? Te-aş privi în ochi pentru ultima oară, cel puţin pentru a şti cum îţi merge dincolo. Dar pleoapele tale se odihnesc tăcute, şi nu îmi vine în minte decât un singur gând: timpul se poate opri în loc.

Au trecut douăzeci si patru de ore îngrozitoare. M-am temut în fiecare clipă pentru Bianca şi pentru copilul din pântecul ei. M-am temut că va înnebuni, că o vor îndopa cu sedative care i-ar putea dăuna copilului, sau că fiul vostru se va naşte prematur. Mai întâi nu le-a permis medicilor să te scoată din salon. „Soțul meu doarme, nu puteți să îl duceți de aici. Se va trezi, şi atunci o să vedeți voi, cu toții, adunătură de incompetenți!” Bianca te-a vegheat o zi şi o noapte. Medicii au lăsat-o să se roage lângă trupul tău tot mai rece, i-au permis să aprindă zeci de lumânări şi să murmure cântări necunoscute, nu s-au împotrivit nici icoanelor pe care le-a atârnat peste tot, nici nu au internat-o la psihiatrie. La înmormântare nu a vărsat o lacrimă – secaseră cu toatele…

Timpul a continuat să curgă în ritmul numai de el știut. Lazăr s-a născut la nouă luni și două săptămâni. A învățat să vorbească la șapte ani, iar când a făcut-o, a spus tot felul de lucruri neînțelese. În timpul școlii a început să scrie. Nimeni nu știa despre ce, o făcea numai când era singur, în camera ta pe care Bianca o păstrase intactă. La un moment dat i-a înmânat mamei lui un teanc de hârtii pline de o caligrafie perfectă. Bianca le-a citit într-o răsuflare, lacrimile au reînceput să curgă, după atâția ani de durere uscată.

Nu există limite. Nu există necunoscut. Nu există suferință. Am aflat toate acestea într-o cameră întunecată de spital, între plănsete sfâșietoare și nesfârșite curcubee de lumină…

 

Teatru de papusi

Chelnerita se apropie si ne intreaba cu un zambet plin de diverse intelesuri:
– Mai vreti ceva, iubitilor?

De unde atata familiaritate? Dar ea vorbeste probabil despre ceea ce vede…

Nu e decat un joc. Desigur ca l-as putea numi altfel, doar implica nenumarate mecanisme psihologice pe care de-abia intr-un tarziu reusesc sa le intrezaresc. Implica si zecile de voci care ies din adancuri doar cand ziua apune, scotand in mod enigmatic la suprafata tot ceea ce este atat de bine ingropat inlauntrul meu. Dar prefer sa il numesc joc, in felul asta ii recunosc frivolitatea… Maine voi pune jucariile intr-un sertar care probabil va ramane pentru cine stie cata vreme nedeschis. Poate pentru totdeauna…

Ti-as marturisi toate acestea; din moment ce suntem tovarasi de joaca, am putea face haz de necaz impreuna, doar amandoi i-am nascocit regulile… Constienti fiind ca avem in mana simple marionete, le-am privi in ochi fara sa le mai ridicam la ranguri nemeritate. Dar tu razi pentru ca despic firul in patru in timp ce eu ma minunez de – poate aparenta – superficialitate cu care-mi cataloghezi dorinta de a intelege… Schimbi cu indemanare subiectul si incepi sa imi vorbesti despre inaltimea castelelor pe care le-am ridicat la malul marii si stralucirea astrelor pe care le-am desenat pe asfalt si dintr-o data un zambet larg imi lumineaza fata: dincolo de cuvintele tale vad – ori mi se pare – un soclu… pe care stau eu. Atat asteptase, bietul meu orgoliu! Alerteaza toate celelalte simturi, care te ridica pe tine pe un alt soclu, chiar mai inalt decat al meu… Sunt amandoua de nisip, dar ce conteaza?…

… Si cortina se ridica…

Irezistibilul isi incepe monologul imediat ce intra in scena „Ma numesc domnul Irezistibil Stie Tot si avand in vedere ca am obtinut astazi printr-un efort neobisnuit, niste rezultate extraordinare, cu alte cuvinte o cucerire deosebita de care sunt foarte mandru si despre care as vrea sa va vorbesc si voua, … ” face o pauza lunga pentru a lasa loc aplauzelor. Din public, bat din palme doar pentru a masca penibilul situatiei. Empatia, din ungherul ei neluminat de reflectoare, clatina din cap. Dar Irezistibilul nu vrea sa-i cunoasca motivele, arata atat de … stearsa in mantia ei lunga… Tot ce ajunge pana la el este valul de aplauze care urmeaza, ceea ce-l determina pe Tantos sa dea din coate pana in mijlocul scenei si sa isi inceapa pledoaria: „Impreuna cu bunul meu tovaras pe care tocmai ati avut onoarea sa il cunoasteti, si de fapt cu toate ca s-ar putea spune ca dupa toate aceste incercari nenumarate si obositoare, dupa cum mult prea bine stiti cu totii, …” Empatia incearca sa-si ascunda somnul cascand ochii mari; Irezistibilul intrezareste un soi de interes si preia din nou comanda. Si tocmai pentru ca este irezistibil, isi scoate tolba primita mostenire din mosi-stramosi impreuna cu arcul mai degraba cocosat decat intins si incepe sa-si lanseze complimentele, cat se poate de indiscret. Indata se trezeste ca dintr-un somn lung sora vitrega a Empatiei, Frumoasa Adormita, care, in paranteza fie spus, este mai degraba vitrega decat sora. Se prezinta si ea imediat, tinand sa sublinieza ca intr-adevar se numeste Frumoasa Adormita, desi dintr-o nespus de regretabila eroare au botezat-o, fara sa isi dea seama, Cocheta…

Schimbul de replici dintre Irezistibil si Frumoasa Adormita (ii voi respecta dorinta de a fi numita astfel) nu este neaparat demn de interes. Dar poate ar trebui mentionate inca doua personaje, in aparenta secundare, caci nu vor iesi de dupa perdele pentru a-si primi aplauzele dupa ce vor arunca sforile. Nu, nu este vorba de fratii Timiditatii, motivul lor este altul: s-au lasat convinsi ca ei nu merita aplauze. Singuratica si Neintelesul stau unul langa celalalt fara sa schimbe vreo privire – doar pentru asta i-au inventat pe Frumoasa Adormita si pe Irezistibilul Stie Tot…

Iti spun ca este doar un joc, dar tu deja ai dat fuga la floraria din colt, manat de un entuziasm pe care Frumoasa Adormita il numeste romantism, Irezistibilul – calitate intrinseca a propriei fiinte, Singuratica – o nostalgie calda si desearta in acelasi timp, iar Neintelesul – sansa de a fi poate, in sfarsit, dupa ani si ani de raceala si indiferenta – iubit macar un pic de tot…

Dar de iubire n-a fost vorba niciodata, desi chelnerita, in necunostinta ei de cauza, ne tot intreaba:
– Mai vreti un pahar de vin, iubitilor?

 

Metamorfoza

Pamantului

Ai fost canvda
in zile toride
Pamant.
Ai dat viata,
forta din venele-ti pulsande
a hranit stejarii
plantati de strabunicii mei
iar pe umarul tau brun
si-a odihnit soarele
ultimile raze
la asfintit
in timp ce mie mi-au crescut
vartoase,
aproape neclintite
radacini.
… Amintirea acelor zile
s-a sters din memoria
porilor mei
de cand am inceput
sa invoc
furtuna…

Tremurand de atata
umezeala
ma afund fara scapare
in bratele tale
molatece
cu fiecare noapte
si fiecare zi
tot mai adanc
si nu pot sa cred
ca ai fost candva
Pamant…

Dar dintr-o data
sub talpile mele
ce cauta in van
neclintirea de odinioara
simt crescand
din seva-ti lunecoasa
gadilandu-mi suav
talpile
fragile petale de nufar.

 

Cale-ntoarsă

Trâmbițând primăvara s-a apropiat
o furnică.
Purta pe spinarea ei tomnatică
toate speranțele amorțite
ale iernilor trecute.
Coborâse de pe Himalaya
temerilor tale.

Un car mare, plin de stele
i s-a oprit in calea
Lactee.
Furnica s-a buimăcit într-o fracțiune
de întuneric
și-a adunat băbește gândurile
răzlețe
și a purces înapoi
spre albul himalayan
al iernii trecute.

 

Mie?

Mie? Nu imi mai pasa de-a lumii flecareala,
nici de-ale societatii inventii fara numar
cu etichete sobre, dictate de ratiune,
ce canta recviemuri nenascutei iubiri.

Iubirii? Ii tihneste cuibul virgin, si albul
aripilor de inger. Hai sa recucerim
a lor pura enigma, ce-om descifra cand lutul
ne-o libera in fine, si-om odihni-n Creatie…

Creatiei? Ii consacru si cea dintai idee,
si cel mai adanc patos, si cel din urma gand,
caci verde mi-e cararea, senin imi este ochiul,
si-crudă e ardoarea pasiunii ce-ti port tie.

Tie? Ti-as da tot suflul voluptoasei fantasme
ce-n noptile cu luna imbat-a mele simturi;
sa port a sa povara cand soarele se-nalta
m-apasa… E tributul nemiloasei taceri.

Tacerii? Vrei acuma sa-i definesc temeiul?…
Nici flecareala lumii, nici sobrele-etichete
nu au vreo-nsemnatate… Vei fi partas la toate
dincolo de cuvinte, nelinisti si conventii…

Leave a Reply