Când ești pe cale de a deveni octogenar pare a fi cam târziu să te întrebi de ce scrii. Și totuși,
în cazul meu cel puțin, întrebarea se justifică și acum, așa cum și în multe momente de cumpănă ale
vieții va fi fost de acută actualitate, chiar dacă nu mi-am pus-o în mod explicit. Nu mă număr printre
cei ce au vrut din fragedă pruncie să devină scriitori: nu știu dacă îmi doream pe atunci să ajung ceva
anume și, cinstit vorbind, nici măcar în pragul bacalaureatului nu eram încă decis ce profesiune să
aleg. E adevărat că în liceu „făceam” versuri, ba chiar și proză, dar eram foarte departe de a vedea în
asta o predeterminare, iar filologia era ultima facultate la care mi-ar fi dat prin cap să mă înscriu.
Când am trimis un text la un concurs de povestiri SF (treceam în anul trei la arhitectură), am făcut-o
dintr-o pornire polemică, în răspăr față de maniera tehnicistă a scrierilor din acea vreme ale genului.
Outsider fiind, premiul întâi mi-a adus însă, odată cu bucuria debutului, ostilitatea unora dintre
profesioniștii clasați pe locurile următoare; altfel nu-mi pot explica de ce referatul pe anul respectiv
al secției de resort a Uniunii Scriitorilor s-a ocupat pe larg, desființând-o, de povestirea mea, deși nu
eram nici măcar membru stagiar. (Ca să fiu socotit demn de o asemenea onoare, au trebuit să mai
treacă 16 ani!) Dacă nu m-am lăsat atunci de scris este numai fiindcă nici nu aveam de ce să mă las:
studiul arhitecturii era mult prea solicitant ca să-mi mai rămână timp pentru o altă preocupare de
mare intensitate. Norocul meu a fost că Adrian Rogoz, redactorul Colecției de Povestiri Științifico-
Fantastice, organizatoare a concursului, insista să mai „livrez” din când în când câte ceva, zicând că
mă supune unei „cure de epicizare” (după ce mă declarase, din pricina stilului poetic al povestirii
premiate, „tatăl liricoizilor”); și așa s-au adunat, în vreo cinci-șase ani, textele unui prim volum.
Abia cu al doilea volum aș putea spune că am devenit întrucâtva conștient de implicațiile mai
adânci ale actului de a scrie, asumându-mi totodată statutul vulnerabil al celui ce pășește în agora.
De fapt, devenind între timp ziarist, nu mai beneficiam de mult de scutul anonimatului, dar de vreme
ce ieșisem oricum în văzul lumii, mi-am dat seama că aș fi avut și altceva de comunicat decât ceea ce
se publica în paginile Ziarului Scânteia. Același spirit polemic mă îndemna să abordez teme care în
ziar nu puteau fi tratate, în orice caz nu de pe poziția unui observator obiectiv, așa cum am făcut-o
scriind Cuadratura cercului (1) – o trecere critică, prin intermediul unor descrieri cu tâlc, prin istoria
universală a orașelor și a ideilor pe care ele le întrupează. Am lucrat doi ani la manuscris, între 1969 și
1971, fără să țin câtuși de puțin cont de existența cenzurii, drept care am fost refuzat apoi de câteva
edituri, iar volumul a apărut abia în 1975, cu prețul acceptării unor amputări dureroase: zece dintre
cele 36 de povestiri fuseseră eliminate complet, iar finalul altor două modificat (2). Textele scoase din
carte nu atacau pe față, frontal, regimul lui Ceaușescu și nici orânduirea comunistă, dar puteau fi
interpretate ca aluzii critice, ca ironii la adresa unor teze, dogme și poncife ale timpului. Nu știu ca
vreun critic literar să fi remarcat faptul cel puțin ciudat că autorul scrierii era… ziarist la Scânteia (e
însă adevărat că între timp, mai precis la 1 iulie 1974, fusesem transferat la Contemporanul).
Plecarea mea în exil, în iulie 1983, poate fi înțeleasă – în această perspectivă, printre altele –
ca urmare logică a unei atitudini care nu putea fi exprimată deschis fără a-ți risca libertatea; totuși,
profitând de complicitatea unor redactori și a tinerilor din cenaclurile SF, care știau să citească
printre rânduri, am reușit să public atât textele eliminate de cenzură din Cuadratura cercului, cât și
alte povestiri cu mesaj critic – de pildă, Evadarea lui Algernon(3), cronica unei epidemii de genialitate
care face dictator dintr-un biet plutonier; sau Donatorii de gans(4), descrierea unei evadări dintr-o
lume totalitară. În alt text, Steaua apune în zori,(5) protagonistul, pe nume Shoemaker, ajunge rege
undeva pe o planetă, dar are loc un puci și despotul este executat (ceea ce, peste șase ani, avea să i
se întâmple în România fostului ucenic de pantofar, devenit și el cvasi… rege).
Exilul ar fi putut marca renunțarea mea definitivă la scris: pentru cine să scrii, când te-ai rupt
de țara ta? Și cum să-ți mai găsești timp și pentru scris, când ai o familie de hrănit, într-o țară străină,
fără să-i cunoști limba și fără o meserie care să aibă căutare? Erst kommt das fressen, dann kommt
die Moral(6), spune un personaj al lui Bertolt Brecht. După o pauză de trei-patru ani, răstimp în care am
izbutit (și n-a fost deloc ușor!) să-mi clarific coordonatele existențiale, am reluat totuși scrisul, dornic
fiind și simțindu-mă dator să descriu, pe baza experienței mele de gazetar, funcționarea mașinăriei
propagandistice a regimului ceaușist. Nu insist aici asupra dificultății de a-ți redobândi, după o atât
de brutală întrerupere, capacitatea de a opera ca scriitor cu unealta propriei limbi materne, în vreme
ce viețuiești cufundat în bulionul lingvistic și cultural al unei alte nații(7); mai important este rezultatul,
romanul Cupa de cucută(8), pe care Cornel Robu îl socotea „un vitriolant roman alegoric și satiric, cea
mai decantată transfigurare literară de până acum a neasemuitei «iepoci»”(9).
Marea provocare și totodată principalul handicap rămâne și pentru mine, ca și pentru cei mai
mulți scriitori expatriați, chiar și în era globalizării și a internetului, depărtarea de cititori și de viața
literară din țară. Cu atât mai mult mă bucură ecourile pozitive care răzbat până la mine – cum a fost
cazul cu premiul acordat unui roman al meu de către Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor(10). Același roman
mi-a prilejuit și alte momente de mare mulțumire sufletească. Un fost coleg de redacție mi-a scris:
„Da, asta e cartea! Pentru ea a meritat să trăiești și să te dedici scrisului.” Altul și-a încheiat scrisoarea
cu cuvintele: „Sunt mândru că mă bucur de prietenia ta.” Cu două decenii în urmă, redactoarea de
carte a primei ediții integrale a Cuadraturii cercului a simțit nevoia să-mi spună că, pe când citea
textul, îî venea să iasă pe stradă și să dăruiască fiecărui trecător câte un exemplar. Și dacă tot am
adus din nou vorba despre această carte a mea tradusă în mai multe limbi: ce încântare, să constat că
publicarea ei în Franța, în Spania, în S.U.A., până și în Japonia, s-a produs de la sine, fără ca eu să fi
mișcat un deget! Nici n-aș fi visat că o scriitoare celebră, ca Ursula K. Le Guin, îmi va traduce ea însăși,
din proprie inițiativă, povestirile în engleză! Iată, sunt bucurii neprețuite, care mă răsplătesc pentru
zilele de cizelare migăloasă a fiecărei fraze așternute pe hârtie și pentru nopțile de zbucium și de
îndoială: privind în urmă și însumându-le, ele sunt un răspuns la întrebarea de ce scriu. Nu degeaba
se afirmă uneori că orice scriitor scrie în primul rând pentru sine.
Dar mai există și un alt răspuns, pe care l-am mai dat o dată, făcând trimitere la pilda biblică a
talanților(11): viața fiecăruia dintre noi are sens numai în măsura în care contribuim, după putere și
pricepere, la conservarea și propășirea lumii al cărei produs suntem – cine sporește prin râvnă și
ingeniozitate talanții încredințați este lăudat și recompensat, pe când celui netrebnic care-și îngroapă
talantul primit îi va fi luat și acesta! Eu n-am găsit mod mai prielnic de a-mi pune la treabă talantul(12),
decât scrisul.
München, ianuarie 2021
(1) – Editura Dacia, 1975.
(2) – Ediția integrală a putut fi publicată abia după prăbușirea dictaturii (Editura Dacia, 2001; Editura Nemira, 2013)
(3) – Din volumul Himera, Editura Albatros 1979; Premiul Europa pentru cea mai bună povestire a genului, la
Convenția Europeană de SF EUROCON V, Stresa 1980.
(4) – Vatra, 20.08./20.09.1982.
(5) – Urma să apară în august 1983 în Aradul literar, dar cum eu tocmai îmi anunțasem din München decizia de a
nu reveni în țară, a fost scos în ultimul moment din sumar – iar manuscrisul, din păcate, s-a pierdut.
(6) – „Mai întâi vine haleala și apoi vine morala”.
(7) – Am făcut-o în „Dilemele scriitorului pribeag”, Steaua Nr.1/2000 (text reluat în volumul Între oglinzi paralele,
Casa Cărții de Știință, 2009).
(8) – Editura Sedona, 1994; manusrisul era terminat în 1990 și predat la altă editură, unde a zăcut trei ani de
pomană, din pricina indolenței unui director.
(9) – „Alegorie și metaficțiune”, Tribuna, 31.01.1995.
(10) – Premiul Liviu Rebreanu, Cartea anului Proză, pentru romanul Adevărata cronică a morții lui Yeșua Ha-Nozri,
Editura Polirom, 2016.
(11) – „Sensul vieții și pilda talanților”, Expunere la Întrunirea Societății Culturale Apoziția din München, 22 aprilie
2016 (text reluat în volumul În fața oglinzii, Casa Cărții de Știință, 2020).
(12) – Cine cunoaște tirajele și onorariile de azi știe că nu mă refer aici în niciun caz la aspectul pecuniar.